Sigur ai mai citit că Matei îmi spune că sunt Super Eroul lui. Și mai știi probabil că nu a fost tot timpul așa…
Acum 3-4 ani (mi-e greu să-mi amintesc data exactă) m-am trezit într-o situație familială foarte tensionată. Programul zilnic era simplu: La 8 dimineața noi adulții luam direcția serviciului iar copilul rămânea la creșă. 10 ore mai târziu ne întâlneam cu toții acasă și asta în zilele bune (existau și zile în care unul din noi era plecat și rămânea celălat la cârma casei).
Din punctul meu de vedere, totul mergea conform planului: fiecare are timpul lui cu copilul, câteodată stăm împreună, numărăm orele și dacă rezultă mai mult de 3 ore pe zi înseamnă că am ieșit pe plus.
Doar că Matei nu era de acord cu mine așa că a intrat într-o stare de nemulțumire constantă. Orice făceam nu era destul de bun pentru el și asta se materializa în trezit la miezul nopțîi țipând, în refuzat mâncare și, în general, în respingerea noastră ca părinți. Cu cât se îndepărta mai mult de noi cu atât își dorea mai mult timp la tv și tabletă.
Am pus pauză proiectelor și am hotărât să petrecem mai mult de 3 ore pe zi împreună. Am organizat drumeții pe dealuri, cine în familie, mai multe întâlniri cu prieteni care au copii, stat la poveșți în aer liber, plimbări fără rost și destinație etc. Mi-a intrat foarte bine în cap că Matei trebuie să rămână ocupat ca să simtă că petrecem timp de calitate împreună așa că l-am înscris și la câteva activități precum înotul, judo și altele asemenea.
Norocul meu e că am rezolvat problema în vreo 3-4 săptămâni și apoi ne-am întors la programul obișnuit: 10 ore de creșă, stat împreună 3 ore și apoi somn.
Nenorocul meu e că fiul nostru nu e o jucărie pe care să o programez în așa fel încât să ne facă nouă viață mai comodă. Ne-am întors în 2 săptămâni la situația inițială doar că de data asta cu frustrări și mai mari. La ora de înot profesorul nu a vrut să-l mai primească din cauza atitudinii de copil nemulțumit constant, la ora de judo îl punea doar pe bancă însoțit, ca să-și poată ține instructorul ședința până la final și primeam multe, multe mesaje verbale de la diverși oameni cu care ne întâlneam despre comportamentul lui.
Clar nu era confortabil cu situația și mediul creat de noi așa că am hotărât să luăm în serios problema și să analizăm cu simt de răspundere activitățile noastre frecvente și să vedem unde s-a crăpat ulciorul. Dar de la zis la făcut a mai durat ceva timp.
Până la urmă, cineva a rezolvat misterul…
Într-o seară liniștită navigăm pe Facebook în timp ce Matei se uită pe Youtube. La un moment dat, foarte entuziasmat începe să sară pe canapea vorbind încontinuu despre ceva. Mi se pare că pune o întrebare și îi răspund ”Da tati”. După 3 minute, aceiași scenă și parcă aceiași întrebare. Răspund iarăși ”Da tati, sigur!”.
Atunci Matei îmi ia față între palme, se uită fix în ochii mei și spune ”Tati tu mă auzi? De ce nu lași telefonul acela odată?”.
Știi momentul acela în care eșți prins cu tema nefăcută? Nici nu știi dacă ești rușinat, umilit sau doar bucuros că ai scăpat de tensiunea interioară? Ei cam așa m-am simțit și eu și mi-am amintit de mine la vârsta lui. Tot ce îmi doream era să contez, să fiu ascultat și să simt că cei de lângă mine chiar sunt lângă mine.
Eu am ales desenul atunci și beneficiile obținute pe termen lung m-au format că adultul de astăzi. În seara aceia mi-am jurat eu mie că îmi voi face o misiune din a pune oamenii, de la 3 la 104 ani, în contact cu latura lor artistică pentru a se putea descoperi și dezvolta prin artă dar mai ales, pentru a se putea conecta profund cu persoanele care conteaza.
Cum a funcționat nouă abordare și ce efecte a avut asupra fiului meu afli dacă te înscrii La Cursul Gratuit Cum să devii Părinte Super Erou.
Pe parcursul călătoriei noastre vei învața să desenezi cu copilul tău animale, personaje de poveste și multe altele.
Până dată viitoare, îți doresc zile cu inspirație.
PS: Copilul tău e pasionat de pictură și desen? Click aici.
Cu drag,
Marian Moncea (Super Eroul lui Matei)